Av.Cristian Winzer, după decizia CJUE privind SIIJ și MCV: Nu, manipulării!

Câteva considerații vizând comunicatul Curții Europene de Justiție, care poate fi citit aici.

1.1. CJUE confirmă că Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (act juridic ce reprezintă o DECIZIE, în sensul dispozițiilor art. 288 alin. (4) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (ex-articolul 249 din Tratatul de constituire a Comunității Europene) – publicată la data de 14 decembrie 2006 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L354) „are caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru România de la data aderării sale la Uniune”, obligând țara noastră „să atingă obiectivele de referință, de asemenea obligatorii, care figurează în anexa la aceasta”.

1.2. Această confirmare NU are însă nimic spectaculos în ea, în condițiile obiective în care decizia reprezintă un act juridic legislativ adoptat de instituțiile europene pentru exercitarea competențelor Uniunii Europene, fiind „obligatorie în toate elementele sale; în cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia” (a se vedea art. 288 alin. (4) – (ex-art. 249 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Articolul 2, Secțiunea 1 – Actele juridice ale Uniunii).

1.3. NOUTATEA real spectaculoasă este însă alta: cerințele și recomandările regăsite în rapoartele întocmite de Comisia Europeană în temeiul Deciziei 2006/928 NU sunt obligatorii, CJUE menționând doar că „în conformitate cu principiul cooperării loiale, România trebuie să țină seama în mod corespunzător” de acestea.

1.4. Amintesc astfel că, potrivit dispozițiilor art. 72 din Actul privind condiţiile de aderare a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (publicat la data de 21 iunie 2005 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L157/203) – document juridic parte (alături de Protocolul privind condiţiile şi procedura de admitere a României și a Republicii Bulgaria în Uniunea Europeană) a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, începând cu data aderării, România și Bulgaria erau „considerate destinatarele directivelor şi deciziilor în înţelesul articolului 249 din Tratatul CE şi al articolului 161 din Tratatul CEEA, cu condiţia ca aceste directive şi decizii să fi fost adresate tuturor statelor membre actuale.”

1.5. De asemenea, conform celor stabilite și asumate de părți, „în cazul în care Bulgaria sau România nu şi-a îndeplinit angajamentele asumate în contextul negocierilor de aderare, determinând o perturbare semnificativă a bunei funcţionări a pieţei interne, inclusiv orice angajamente asumate în cadrul politicilor sectoriale care privesc activităţi economice cu efecte transfrontaliere, ori pericolul iminent al unei atari perturbări”, Comisia Europeană dobândea dreptul, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie iniţiativă, „să adopte măsurile corespunzătoare până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării”. (a se vedea art. 37).

1.6. Totodată, „în cazul în care, în Bulgaria sau în România, există deficienţe semnificative sau un risc iminent privind apariţia unor asemenea deficienţe în transpunerea, stadiul aplicării sau asigurarea respectării deciziilor-cadru sau a oricăror altor angajamente, instrumente de cooperare şi decizii privind recunoaşterea reciprocă în domeniul dreptului penal în conformitate cu titlul VI al Tratatului UE, precum şi a directivelor şi regulamentelor privind recunoaşterea reciprocă în domeniul dreptului civil în conformitate cu titlul IV din Tratatul CE, Comisia poate să adopte, până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi după consultarea statelor membre, măsurile corespunzătoare şi să precizeze condiţiile şi modalităţile în care aceste măsuri intră în vigoare” (a se vedea art. 38).

1.7. CONCLUZIA este simplă: au trecut mai mult de 3 ani de la data aderării, obiectivele de referință au fost îndeplinite, iar Decizia de stabilire a MCV NU ne obligă să respectăm cerințe și recomandări regăsite în rapoartele Comisiei Europene! MCV trebuie ridicat astfel IMEDIAT.

2.1. CJUE NU spune (în niciun moment și în niciun caz, nici direct și nici indirect!) că reglementările naționale vizând înființarea SIIJ nu sunt compatibile cu dreptul Uniunii! CJUE evidențiază doar necesitatea existenței unor garanții „că această Secție nu poate fi utilizată ca instrument de control politic”, chestiune deja relevată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 33/2018, prin care instanța de control constituțional a apreciat și OPORTUNITATEA înființării noii structurii, complet depolitizată, reținând că aceasta „constituie o GARANȚIE legală a principiului independenței justiției, sub aspectul componentei sale individuale, independența judecătorului. Se asigură, pe această cale, o PROTECȚIE adecvată a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor, împotriva abuzurilor săvârșite prin sesizări/denunțuri arbitrare și se asigură o practică unitară, la nivelul acestei structuri de parchet, cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracțiunile săvârșite de magistrați” (paragraful 141 din Decizie).

2.2. Chestiunea referitoare la „principiul supremației dreptului Uniunii” NU reprezintă un element de noutate, mențiunea CJUE, potrivit căreia „instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii sau să lase neaplicată din oficiu orice dispoziție contrară a legislației naționale care nu ar putea face obiectul unei astfel de interpretări conforme”, fiind una DEJA amplu și riguros statuată la nivel intern constituțional.

2.3. Raportându-se la dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, care statuează că, urmare a aderării României la UE, „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, Curtea Constituțională a României a statuat, în jurisprundența sa constantă, că „(…) prin actele de transfer al unor atribuții către structurile Uniunii Europene, acestea nu dobândesc, prin înzestrare, o supracompetență, o suveranitate proprie. În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității naționale” (a se vedea Decizia CCR nr. 148 din 16 aprilie 2003), că „(…) în urma aderării la Uniunea Europeanã, statele membre trebuie sã respecte un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, și anume efectul direct al normelor adoptate de instituțiile Uniunii” (a se vedea Decizia CCR nr. 799 din 17 iunie 2011), respectiv că „în conformitate cu dispozițiile art.148 alin. (4) din Constituție, autoritățile statului român s-au angajat să garanteze ducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, din reglementările comunitare cu caracter obligatoriu și din actul de aderare.” (a se vedea Decizia CCR nr. 802 din 19 mai 2009).

2.4. Mai mult decât atât, „îndeplinirea obligației asumate de România față de statele membre ale UE constând în transpunerea, până la momentul aderării, a tuturor directivelor comunitare în vigoare la data semnării Tratatului de aderare poate fi considerată o situație extraordinară a cărei reglementare nu mai poate fi amânată” (a se vedea Decizia CCR nr. 1070 din 8 septembrie 2009), întrunind chiar exigențele constituționale privind delegarea legislativă, astfel cum sunt statuate prin dispozițiile art. 115 alin. (4) din Constituția României.

Recapitulând:

Observațiile rapoartelor MCV sunt doar „recomandări” care trebuie observate doar în virtutea principiilor cooperării constructive. Deci, cu marjă mare de flexibilitate. Ca să nu mai vorbim că amintita cooperare trebuie să fie constructivă și din partea celor care întocmesc rapoartele. MCV este valabil numai întrucât pune în aplicare tratatul de aderare. Nu s-a verificat, însă, care este articolul din tratat pe care îl pune în aplicare MCV. Cu privire la fond, Tratatul cere independența justiției și mai face câteva precizări de principiu. Acestea rămân valabile.
Cu privire la procedură, MCV nu poate fi legat decât de clauza de salvgardare care a expirat în 2010. CJUE nu se pronunță asupra acestui aspect.

SIIJ nu este contrar dreptului Uniunii. Trebuie doar verificat pe plan intern dacă îndeplinește niște principii de natură a-i asigura independența față de factorul politic. Dreptul Uniunii prevalează și asupra legislației interne cu caracter constituțional, dar nu și asupra Constituției sau a deciziilor CCR.

Legile constituționale sunt cele de modificare a Constituției. Or, într-adevăr, dacă modificările Constituției ar contraveni Tratatului de aderare și legislației UE subsecvente acestuia, s-ar impune, în prealabil sau în paralel, părăsirea Uniunii conform procedurii stabilite de TUE. Asta dacă nu se poate evita conflictul pe cale de interpretare.

Nicăieri hotărârea CJUE nu spune că o prevedere anume a actualei legislații contravine dreptului UE. Hotărârea spune ce trebuie urmărit pentru a se stabili conformitatea cu dreptul UE. Nu văd nimic extraordinar. Dacă un judecător va stabili în concret că o dispoziție a dreptului intern este incompatibilă cu dreptul Uniunii, cel din urmă va avea prioritate. Așa spune și Constituția României